Cel mai scump suport de curs din viaţa mea

Scriam într-un articol anterior despre cursul de limba poloneză organizat de Institutul Polonez din Bucureşti.
Deşi trebuia să revin cu păreri după prima întâlnire, am aşteptat totuşi să văd cum decurg lucrurile… Şi iată ce vă pot împărtăşi:

M-am înscris la un curs susţinut de o stimată şi foarte simpatică profesoară de origine poloneză. Minunat! Numai un polonez get-beget ar putea dezvălui tainele acestei pretenţioase limbi, nu-i aşa?

Ce nu am ştiut eu, de altfel cam nimeni din grup, a fost că doamna profesoară nu vorbeşte o boabă de română sau măcar de engleză, aşa cum am sperat în primele secunde după ce ne-am cunoscut. Până şi suportul de curs (o carte şi un caiet de exerciţii până acum) este exclusiv în limba poloneză.

Eu o înţeleg şi nu o pot condamna pentru că nu vorbeşte limba română, însă condamn Institutul Polonez pentru că nu m-a informat la înscriere, atunci când am plătit o sumă integrală şi substanţială.
Iată cum ar fi putut fi: “- Bună ziua! - Bună ziua! - Am văzut pe site-ul d-voastră că organizaţi cursuri de poloneză… - Da, cursurile sunt susţinute numai în limba poloneză. Doriţi să vă înscrieţi?” Nu-i aşa că era simplu şi bine? Da, pentru mine, dar nu şi pentru ei.
Şi mai condamn propria-mi persoană pentru ignoranţa de care am dat dovadă negândindu-mă nici măcar o secundă să întreb în ce limbă vom comunica.

Fapta e împlinită. Dacă vă întrebaţi cum îmi este după deja două cursuri, să ştiţi că nu e aşa de rău cum mă aşteptam. Am descoperit un sistem retardato-maimuţăresc de comunicare prin mimici şi gesturi disperate, prin sunete neutre gen “mmm, mhm, aha, îîî, aaa, ooo” şi prin puţinele cuvinte pe care le ştim toţi, noi în poloneză şi profesoara în română. Şi să nu credeţi că sunt prea multe.

Îmi e bine pentru că această doamnă este energică, veselă şi răbdătoare, pentru că am colegi prietenoşi cu poveşti frumoase pe care le absorb cu o plăcere imensă, pentru că are cine să mă ajute când ajung acasă şi pentru că am o ambiţie care ba mă împinge, ba mă târăşte când zic că nu mai pot.

Partea cea mai bună a acestei poveşti este că, forţaţi de situaţie, vom înţelege la un moment dat poate chiar mai bine decât dacă am citi dintr-o carte.

Partea cea mai rea este că atunci când nu înţelegem un cuvânt, după ce că abia ştim cum să întrebăm ce înseamnă, profesoara nu ne poate da un sinonim decât tot în limba poloneză.
Aşa că ne ducem acasă şi depunem un efort înzecit pentru a traduce, din diverse surse, paginile parcurse în sala de curs, ca abia apoi să efectuăm şi temele de control.

De lăsat, nu mă las. Azi a fost o zi bună, sper să revin cu o completare pe acest articol în viitor şi să vă recomand cu încredere provocarea prin care trec eu acum.

Cześć, adică pa!