De ce e mai bun ce au alţii

Bucureştiul, oraş metropolă care deja găzduieşte peste 15 % din populaţia României, nu mai are definiţie de mult. Este o necunoscută pe care nu mai poate nimeni să o înţeleagă. Ea trebuie luată ca atare până la saturaţie şi apoi părăsită ca o femeie necredincioasă sub ploaia de pietre din piaţa sfatului.
În acest loc fără căpătâi unii oameni se mai încăpăţânează să spere şi chiar să fie fericiţi. Ca multi alţii, şi eu am oaza mea de linişte fără de care chiar m-aş pierde în sminteală. Şi oaza asta... vedeţi voi... e mare totuşi, plină cu ceainării secretoase, cluburi cu muzică de bun gust, parcuri mici şi colorate, teatre unde actorii se uită fix în ochii mei până îmi transpiră palmele şi să nu uit de restaurantele variate care îmi potolesc pentru moment dragostea faţă de mâncare.
Şi restaurantele astea sunt uşor de găsit, mai greu sunt însă de iubit.

Dintre toate, unul cu pizza îmi place îndeosebi, poate pentru că este originar din Polonia, habar n-am şi nici nu mă concentrez pe cauze, căci efectele sunt mai bune :)
L-au deschis în zona Bucur Obor din sectorul 2 acum aproape 3 ani, dar abia de vreun an pare să fi înviat. Ce luptă trebuie să fi dus pentru a selecta clientela din zona aceea sărăcăcioasă şi rurală... Ce luptă trebuie să fi dus contra atâtor companii de pizza care au sufocat cutiile noastre poştale cu meniuri şi super-oferte.
Dominium este cuminte, din banca lui nu vorbeşte decât cu cei care îl caută pe net sau cei care îl vizitează la ore nebănuite.

Dominium-ul are pizza foarte bună, pe trei blaturi diferite, iar la o privire mai atentă în meniul lor se pot observa strecurate încă două bunătăţi din bucătăria poloneză: o supă tradiţională cu cârnaţi şi ou (zurek în poloneză, despre care voi vorbi mai pe larg într-un articol viitor) şi o pizza goralska, un fel de muntenească în traducere, cu bacon, brânză afumată de oaie, ceapă şi merişoare roşii. Cam ciudată pentru gustul pizzarilor tradiţionali, ea merită totuşi încercată măcar o dată. Cât despre supă, cea mai bună este cea făcută acasă la mama ei, dar nici cea de restaurant nu e rea deloc.
Mai trebuie să ştiţi că meniul de pe site nu prea are legătură cu cel de la faţa locului, acolo găsind inclusiv mâncare gătită, o gamă variată de vinuri româneşti şi străine, plus serviciile de catering la care apelează din ce în ce mai multe firme.

Dominium este al treilea lanţ de pizzerii din Polonia, după TelePizza şi Pizza Hut, deschizând primul restaurant în Varşovia, în anul 1993, ajungând în prezent să aibă peste 50 de locaţii în întreaga ţară.
România, o piaţă din ce în ce mai atrăgătoare (sunt peste 500 de companii cu capital polonez pe piaţa noastră), a fost prima în care au decis să se extindă şi peste graniţe. Planurile de la lansare anunţau deschiderea în următorii ani a până la 30-40 de restaurante în întreaga ţară. Până acum, i-am găsit doar pe Şos. Ştefan cel Mare, la rond la Obor, şi în Militari Shopping Center.
Nu ştiu dacă şi-au păstrat planurile, dar mie îmi place de ei.

I-am vizitat la început pentru că nu prea aveam unde să mă opresc cu prietenii la o bârfă şi deşi au fost câţiva ospătari pe atunci parcă prea băgăreţi, se pare că au învăţat ce oameni să angajeze. Am ajuns acum să mă întorc mereu pentru că mi-e bine acolo; aranjat cu bun gust pe două niveluri cu câte două rânduri de mese, cu ospătari amabili şi zâmbăreţi şi o atmosferă plăcută, Dominium chiar m-a cucerit.

Ca să fiu totuşi corectă, trebuie să precizez şi puţinele bile negre pe care le-am dat în timp pentru:
- locul de nefumători care nu este clar delimitat,
- terasa de vară care este prea în trotuar,
- wc-urile care sunt atât de mici că abia ai loc să deschizi uşa.

Şi ca să revin la titlul articolului, de ce prind restaurantele lor pe la noi (vezi şi primul restaurant Sphinx din Bacău, parte din cel mai mare lanţ de restaurante din Polonia cu reprezentanţă şi în Italia, Cehia şi Ungaria), este destul de simplu: pentru ei există un interes comun care se reflectă până la urmă în satisfacţia ambelor părţi, atât a ofertantului cât şi a consumatorului. Însă restaurantele româneşti încă îşi urmăresc doar propria satisfacţie. Avem prea puţine localuri autohtone cu renume şi acelea par a fi din ce în ce mai sensibile în faţa noilor cerinţe.
Şi atunci oaza aceea de linişte nu mai contează pentru noi unde se află şi a cui e, atâta vreme cât ne face fericiţi...